Non so in qual modo, ma i miei scolarini erano venuti a sapere che quel giorno era il mio compleanno. Me li vidi arrivare alla scuola col vestito delle feste e con un regalino tra le mani.
Chi mi portava una penna elegante, chi un libriccino da messa, chi un astuccio da lavoro, chi un bel mazzo di fiori freschi. Io fui consolata e attristata da quella vista: consolata perchè qualunque segno di gratitudine o d'affetto che mi venisse da quei buoni figliuoli mi toccava il cuore e mi faceva parer leggiero ogni sacrifizio: attristata, poichè pensavo che i denari occorsi in quelle compre, potevano venir destinati a più nobile uso. A ogni modo, accolsi serenamente quelle care dimostrazioni d'amore.
Un bambino solo, il più povero, non mi offrì nulla: ma dal suo contegno imbarazzato e dal suo visetto malinconico argomentai quanto dovesse soffrire. Lo chiamai e quando l'ebbi vicino me lo strinsi ripetutamente fra le braccia, baciandolo. Incoraggiato da quelle carezze, il poverino mi pose tra le mani un involtino e fuggì vergognoso.
Sorpresa e incuriosita, lo aprii senza che nessuno potesse accorgersene. Vi erano.... indovinate!.. Tre pallottoline di zucchero!
Lo richiamai subito da me.
--Lo sapevi che mi piacesse lo zucchero? gli chiesi sorridendo.
--Me lo sono figurato! Mi piace tanto a me!
--E tu, ripresi commossa, l'hai certo chiesto alla mamma e....
--No signora! replicò prontamente, non ho chiesto nulla a nessuno; glie l'ho serbato proprio io, di mio....
--Ma pure....
--La nonna, quando mi dà il caffè e latte, mi mette sempre nella chicchera due o tre pallottoline di zucchero per indolcirlo. Io ho levato lo zucchero....
--E il caffè e latte?... chiesi con la gola serrata.
--L'ho preso amaro!
Mario, piccolo Mario, dove sei tu? Forse il fumo delle officine avrà annerito il tuo viso d'angelo, forse a quest'ora lavorerai i campi dove biondeggia la messe e si matura, al sole, la vite, forse ti accoglieranno le navi avventurose dove il lavoro è sì duro, la speranza sì fallace....
Ma chiunque tu sii, operaio, agricoltore o uomo di mare, il tuo posto è fra i nobili cuori, per quali l'amore è sacrifizio, l'abnegazione, dovere.
Mario, piccolo Mario, se tu per un momento potessi entrare nella mia stanzetta da studio, vedresti molte carte, molti libri, molti ninnoli; e vedresti anche, custoditi in una piccola campana di vetro, tre pezzetti di zucchero, un nome, una data! | Nu știu cum și în ce fel aflaseră elevii mei că în ziua aceea era ziua mea de naștere. I-am văzut intrând în clasă îmbrăcați în hainele de sărbătoare, fiecare cu un cadou în mână. Unul dintre ei mi-a adus un stilou elegant, altul o cărticică de rugăciuni, un altul un penar și mulți dintre ei mi-au adus buchete de flori. Văzându-i, m-am simțit bucuroasă dar și tristă în același timp: bucuroasă deoarece fiecare manifestare de gratitudine sau de afecțiune din partea dragilor mei copii îmi încălzea inima și mă ajuta să trec cu ușurință peste orice obstacol; tristă pentru că mă gândeam că banii cheltuiți pentru cadouri ar fi putut fi folosiți în scopuri mai nobile. Cu toate astea, am acceptat cu plăcere demonstrațiile lor de iubire. Un singur copil, cel mai sărac dintre toți, nu îmi oferise nimic, dar din purtarea lui jenată și din privirea lui melancolică mi-am dat seama cât de multă suferință purta în suflet. L-am chemat la mine și când s-a apropiat l-am îmbrățișat de mai multe ori și l-am pupat. Încurajat de acele mângâieri, sărăcuțul mi-a pus în mâini un pachețel de hârtie și s-a îndepărtat cu pași repezi, rușinat. Uimită și curioasă, am deschis pachețelul fără ca nimeni să mă vadă. Înăuntru... ia ghiciți!... erau trei cubulețe de zahăr! L-am rugat să se apropie din nou. -- Știai că-mi place zahărul? îl întrebai zâmbind. -- Mi-am imaginat! Mie îmi place foarte mult! -- Iar tu, spusei cu emoție în glas, i l-ai cerut mamei și... -- Nu doamnă! răspunse prompt, nu am cerut nimic nimănui; vi l-am pus deoparte eu, din al meu... -- Și totuși... -- Bunica, atunci când îmi pregătește cafeaua cu lapte, îmi pune mereu două sau trei cubulețe de zahăr în ceșcuță. Eu zahărul l-am ținut deoparte... -- Și cafeaua cu lapte?... întrebai cu emoție în glas. -- Am băut-o amară! Mario, micule Mario, unde oare oi fi acum? Oare fumul atelierelor ți-o fi înnegrit fața de înger, oare acum muncești în auritele lanuri de grâu sau în viile însorite; poate ești primit pe bărcile pline de aventură, unde munca e grea și speranța înșelătoare... Dar oricine ai fi tu acum, muncitor, agricultor sau marinar, locul tău e printre inimile nobile, pentru care iubirea înseamnă sacrificiu, abnegație, datorie. Mario, micule Mario, dacă ai putea intra, chiar și pentru un moment, în camera mea de lucru, ai vedea multe hârțoage, multe cărți, multe jucării; și ai vedea deasemenea, păstrate sub un clopot de sticlă, trei bucățele de zahăr, un nume, o dată! |